Stereotipurile cu care se confrunta o mama care lucreaza de acasa (WAHM)

WAHM

“Aaaaa, pai bine, tu ai timp, mai….”, “Pai bine, draga, dar tu nu ai serviciu, sef si program…”, “Aaaa, asa as sta si eu toata ziua acasa…”, “Pai ce mai, ala de acasa e serviciu?!”.
Cam asta aud eu cel mai des ca mama ce lucreaza de acasa. Mai rar, dar aud si “Ce bine ca ai ceva mai mult timp de petrecut cu fiica ta!”, hmmm parca putin mai pozitiv🙂
Ca mama ce lucreaza de acasa la propria afacere ce tine de artistic si creatie, va pot spune ca da, uneori, doar uneori, adunam mai mult timp de stat impreuna, noi amandoua, de plimbare, cofetarie si joaca decat atunci cand aveam program fix.
Pe de alta parte, fiica mea a trebuit sa inteleaga, si nu a fost usor, ca nu mereu cand sunt prezenta acasa, este ca si cum am fi in vacanta…si a trebuit sa inteleaga faptul ca desi sunt fizic acasa, intelectual trebuie sa ma concentrez in alta parte si timpul de lucru trebuie sa existe (O, Doamne, si cata concentrare cu un mic personaj care pune o mie de intrebari pe minut!)
Ca medic, am facut de multe ori garzi de noapte, sambete, duminici si sarbatori la clinica, printre pacienti si nevoile lor. Este adevarat, de cand ma ocup de Maini Verzi de acasa, daca si cand lucrez este decizia mea si asta a adus un plus de calitatea vietii noastre. Acest plus a venit la pachet cu renuntarea la garzi, nu chiar pe gratis din punct de vedere emotional.
Am mai avut sefi intransigenti, dar de cand sunt eu seful meu…….uf, parca sunt si mai si. Exista perioade aglomerate, in care nu ma ridic de la masa de lucru cate 8-10 ore sau in care alerg prin oras toata ziua, cand nu ajung la prietena mea la maternitate cu un buchet de flori sau cand vorbesc la telefon si prin mesagerie cu zeci de persoane pe zi.
Nimic special, asa e la orice serviciu, asa e si cand lucrezi de acasa. Am vrut doar sa va spun ca la noi, cele care lucram de acasa nu este neaparat mai bine si mai liber…si in niciun caz nu e ca si cand am sta pur si simplu pe canapea.
Statul asta acasa e cu dus si intors. Adica si eu as prefera uneori chiar sa spal vasele decat sa pun la punct toate actele contabile ale firmei….dar mna, am serviciu ca toata lumea, chiar daca e acasa la mine si trebuie sa duc la bun sfarsit toata treaba.
Oamenii percep cel mai adesea lucrul de acasa ca pe o libertate totala in timp, decizii si miscare.
Uneori timpul nu este mai mult, programul nu este mai scurt si banii nu sunt mai multi.
Daca esti ambitios, serios si vrei ca activitatea ta sa aduca niste venituri decente in familie, trebuie sa depui insa foarte multa munca.
Daca vrei sa iti ramana ceva timp de petrecut cu familia, trebuie sa fii foarte organizat.
Daca vrei sa fii vizibil, trebuie sa fii foarte activ.
Asa e peste tot. Asa e si cand lucrezi de acasa.

Acest articol face parte din actiunea: Flashmob online, organizat de Asociatia Work At Home moms.

http://wahm.ro

http://wahm.ro/flashmob-online-fi-sau-nu-fi-work-home-mom/

https://www.facebook.com/WAHM.Romania

https://annazidezi.wordpress.com/
http://alinafm.ro/
http://sufletdemamica.blogspot.ro/
http://zecelucruri.ro/
https://mainiverzi.wordpress.com/
http://mamaareblog.blogspot.ro/
http://irninismiricioiu.ro/
http://copiiinouluipamant.blogspot.ro/
http://andratodirita.blogspot.ro/
https://copilulmamei.wordpress.com/

Domnul Tic, prietenul Mainilor Verzi

Cum sunt tinerii acestia si catelul lor…..pfai, de poveste🙂
Laura scrie carti. Scrie, scrie si nu se mai opreste si nici nu vrem sa se opreasca, pentru ca le scrie din suflet si randurile ei ajung si la corzile alor noastre si se simte asa de bine…
Andrei e acolo, trup si suflet si fotografie. Da, niste fotografii vii, minunate.
Iar Tic? Tic e cel mai tare. Cel mai tare catel. El merge in cosul bicicletei Laurei, el iubeste sa alerge dupa pietre ca dupa mari comori, Tic se bucura sa o vada pe bunica pana la epuizarea coditei lui vesele, Tic a calatorit mult si a fost parte din tot ce s-a intamplat in viata acestor tineri. Tic este personaj de carte, este sursa de inspiratie si de bucurie pentru cititori. Multa lume a dorit primul volum scris de Laura si el ajuns in toate colturile lumii.
Laura a continuat sa scrie si in catva timp, prin mai, o sa apara al doilea volum in care povestea curge lin si frumos despre doi tineri si un catel bun, despre lume si calatorie, despre simplu si natural.
In aceasta primavara, artizani care au dorit sa ajute au donat cate ceva mestesugit de ei care, prin licitatie, s-a transformat in banii necesari sustinerii aparitiei celei de a doua carti.
Dar, cum e lung drumul pana departe, este nevoie in continuare de idei, sustinere si fapte bune.
Atelierul Maini Verzi este alaturi de Laura cu semne de carte. Este aportul nostru la aceasta poveste si o facem bucurosi tare pentru ca vrem sa vedem al doilea volum de carte cum iese de sub tipar, vrem sa il avem cald, proaspat, ca pe primul.
La momentul potrivit va vom invita la lansarea cartii si nu e sentiment mai frumos decat sa simti cum se naste ceva la care si tu ai intins o mana si un colt de suflet, o sa vedeti!

Tic3

Tic2

Tictic4

tic5

tic6

tic8

tic9

A doua mea zi de nastere

Azi sunt 10 ani de cand mi-am reparat inima. La chirurg. Cu un petic, tot al meu, din pericard.

Diagnostic lung, daca nu as fi fost medic, nu l-as fi citit cap coada. Pe scurt, inima mea nu avea tot ce ii trebuia si, draga de ea, a compensat cam 25 de ani dar…a venit momentul cand, la o varsta la care iti arde numai de plimbare si de soare, inima mea batea inapoi, spre nori… Nu era cale de intoarcere, ca sa traiesc, trebuia facuta chirurgia.

Si am plecat. Am plecat, intr-o zi, la reparatii capitale.

Vreau sa imi amintesc azi cata rabdare au avut toti ai mei cu mine, cate intrebari de “Va fi bine?”  au gasit raspunsuri la ei, cata ingrijorare aveau in priviri, nu, privirea mea nu vreau sa mi-o amintesc!

Vreau sa imi amintesc ticaitul valvei mecanice a colegei mele de salon, bebelusul nascut atat de defect incat nu se stia daca va supravietui noptii, fetita de 9 ani din Corlatel, internata singurica in vederea chirurgiei cardiace…..

Vreau sa imi amintesc panica dinaintea anesteziei generale si noaptea de dinaintea operatiei, acea interminabila noapte de intrebari fara raspuns….de “de ce?”- uri fara sfarsit, dorinta mea de a se darama fizic spitalul ca sa nu apuc sa merg in sala de operatie…

Mi-o amintesc  pe mama impingandu-ma spre vindecare. Nu vreau sa imi imaginez ce era in sufletul ei, insa.

Vreau sa imi amintesc de medicul care a tinut inima mea in mainile lui binecuvantate si a taiat, a peticit si a cusut si a facut-o bine, de restul echipei medicale care a vegheat asupra mea si de pompista (asistenta) care a fost 3 ore si jumatate inima mea in circulatia extracorporeala si plamanul meu artificial.

Vreau sa imi amintesc de prima trezire de dupa, aceea la care nu sperasem, nu visasem, ceasul de pe peretele din fata mea…

Imi amintesc setea. Ba nu, altfel: SETEA. Ati simtit setea aceea de dinainte de a muri de sete? Aia de ai omori pe careva pentru putina apa? Setea aceea mi-o amintesc si acum.

Imi mai amintesc si este in sufletul meu asistentul care pe garda lui nu si-a dezlipit ochii de la mine, toata noaptea, la terapie intensiva, de la furtunele care ieseau din mine si de la aparatele care ne asigurau ca inima mea bate.

Imi mai amintesc asa: ca m-am intors a doua zi in salon cu 5 kilograme mai putin, ca i-am vazut pe ai mei a doua zi si am crezut ca mor de emotie, ca am facut 6 radiografii in 4 zile ca sa vada daca sarmele de la stern stau bine, ca imi dadeam singura mai incet perfuzia cu potasiu ca imi era rau de la ea, ca masuram cat pipi faceam in 24 de ore, ca nu am luat analgezice pentru ca eram atat de fericita ca nu ma mai durea nimic, cum ma puneau sa tusesc dar nu aveam ce, cum era o excursie pana la toaleta, cum imi aducea mama mancare calda, cum mai murea cate cineva pe sectie si mobilizarea medicilor, cum a scartait firul de sutura cand rezidentul mi l-a scos din piele in a 9-a zi dupa operatie, ce fericita am fost ca doua zi ma externau, ca in 10 zile m-am intors acasa, ca 3 luni m-am ridicat cu ajutor din pat, ca nu m-am spalat pe cap 5 saptamani, ca am facut psihoterapie luni de zile, ca intr-un an abia am fost din nou eu. Ba nu, eu varianta mai buna deja. A ramas, ca dovada, aceasta linie subtire cu care pielea mea s-a vindecat. O vad zilnic si am invatat sa o iubesc.

Azi a venit mama la mine si mi-a adus flori. Mi-a spus La multi ani!

Ne-am adus aminte, pe scurt, toate astea. Putin dor si acum…Mult mai mult le-am lasat in spate si, ce bine, sunt doar amintiri.

Azi e, cumva, ziua mea. Din nou.🙂

FullSizeRender (6)

Cel mai frumos colier

Se invarte mereu pe langa mine cand lucrez, se minuneaza de cate culori de margele avem, e bucuroasa de bijuteriile finite, le admira, le probeaza, isi imagineaza, ma intreaba unde le trimitem, daca doamnei i-au placut asa mult ca si-a luat trei de acelasi fel….:)
Stie sa respecte spatiul meu de lucru, sa nu mute nicio margica de la locul ei, pentru ca i-am spus ca fiecare sta acolo cu un scop. Coltul meu este ca un miraj pentru ea.

Ideile mele sunt asa marete in ochii ei si viseaza sa faca si ea in viitor asa ca mine. Nu e hotarata inca daca medicina sau creatie, dar….ca mine sa fie. Si de fiecare data cand imi spune asta si realizez ce important e drumul meu pentru ea, milimetri de abatere mi se par atat de maaari.

Azi, de Ziua Femeii, a stat in camera ei cateva ore. A decupat, a colorat, a lipit si a invartit mii de hartiute si idei.
Banuiam ca va crea un cadou pentru mine, de dimineata ma intrebase dacaa venit ziua mamelor….timpul chiar e relativ la 7 ani….ce zi e azi?! Nu conteaza prea mult…

Dupa atata efort creativ si izolare, la un moment dat glasul ei razbate peste hol si ma cheama sa vad minunea.

Puica mi-a daruit o scrisoare in care imi spune ca ma iubeste “la infinitul infinitilor” si un colier. Senina dar si nesigura, ma intreaba daca il voi purta.

Bineinteles ca il voi purta, este cel mai frumos pentru ca inimioara aceea este a ei, din mainile ei mici. E cel mai de pret colier, mult muncit si incarcat cu dragostea de pui.

Este mai pretios decat tot aurul si mai frumos decat toate diamantele.

Este un colier cu o inimioara din hartie.

FullSizeRender (5)

Mâini Verzi are un an!

Mâini Verzi are un an!
La începutul lui ianuarie, anul trecut, încolțise aici la noi, deja, sămânța creativității.
Atunci am realizat că visul, povestea și neliniștea din mâinile mele…pot merge mai departe. Frumos.
Am început cu puțin, cu multe socoteli, cu lipsuri, uneori cu neputință. Dar am început!
Ei, și cum să se cheme toată treaba?
Deco….eco…kraft…exim…impex….bla bla….nimic nu era bun…
O dimineață întreagă am stat chirciți și concentrați pe o idee care parcă nu se mai arată.
Și, după ce am simțit că totul este despre mâini și ce poți face când sunt prelungirea creativității tale…a venit foarte repede Mâini Verzi. Ei, de unde “verzi”? Păi verzi, pentru că e viu și sunt vii, pentru că iubim tot ce e verde și crește, pentru că vom crește împreună, mereu frumos, mereu altfel, pentru că le-am și văzut cu ochii minții așa, mainile mele verzi. Asta nu pot explica. Este din prea adânc.
Am căscat ochii mari. Mai născusem o data. O idee, nu ca data trecută o fetiță. Dar tot după un travaliu și vălmășag de idei. Și știți sentimentul acela când iți vezi copilul prima dată și zici cu ochii umezi ” E perfect!” ? Ei, exact așa a fost. Așa a rămas. Mâini Verzi. Categoric. Fără îndoială. Fără să mă mai gândesc vreodată, o singură secundă, că nu e bine sau suficient. Exprimă atât de bine și de verde totul.
Și pornit-am la drum. Eu, ideile din mâinile mele, verdele asta iubit și omul care m-a sprijinit în toate. Au mai fost și îndoieli, dar mereu împreună le-am dat de cap.
Azi Mâini Verzi împlinește un an și sărbătorim cu deschiderea magazinului online www.mainiverzi.ro
Când aveți vreme, dați o raită, o sa fie placut.
Noi suntem fleașcă de emoție!🙂

 

Despre Maini Verzi

DSC_7337

Creativitatea nu iti da pace si iti rascoleste mintea si podul palmelor. Imaginatia nu are limite.

Atunci cand respiri, ideile prind viata si se agita si vor sa gaseasca resurse si sprijin ca sa spuna toata povestea…
Atunci cand clipesti…, o vesnicie se naste in spatele pleoapelor si apar idei nesfarsite si neincepute…Nu stii cand e realitate si cand e vis. Dar cand te trezesti, simti iar in palme un sfarait si in minte un valmasag de idei.
Masa de lucru pare o lume fara margini si fiecare miscare o simti cu incetinitorul pentru ca trebuie sa se construiasca din adanc, incet.
Nu stii de la inceput cum o sa fie dar cand termini te surpride si pe tine, creatorul, cum povestea s-a asternut grijulie.
Nu le vezi mereu cu ochii pentru ca le simti in interior, cumva altfel…
Da, fac lucruri cu mainile. Lucruri care se nasc in mintea mea si care imi umplu imaginatia. Simt ca mainile mele sunt verzi. Sunt verzi pentru ca tot ce e verde, e plin de viata. Si poate nu respira, dar lucrurile acestea au sufletul lor, al meu si al celor care si le doresc, acolo in ele. Si fiecare are samburele lui de magie…